binevoí (-oésc, -oít),
vb. – A avea o dispoziție favorabilă
față de o
cerere, a
catadixi. – Var. (înv.)
binevrea. De la
bine și
voi. – Der.
binevoință, bunăvoință, s.f. (atitudine binevoitoare, îngăduință);
binevoitor, adj. (care are bunăvoință).
Binevoință, cuvînt înv., modificat în
limba mod., întrucît se consideră instinctiv că
voință, s., nu se
putea compune cu adv.
bine, ci cu adj.
bună; și
poate și prin influența fr.
bonne volonté.