bîntuí (-uiésc, ít),
vb. –
1. A
deranja, a
supăra, a
ofensa. –
2. A
călca în
picioare. –
3. A
face stricăciuni. Mag.
bántani „a
deranja” (Cihac, II, 478;
DAR; Gáldi,
Dict., 84). Cuvîntul există și în sl. (bg.
bantuvam, sb., cr., slov.
bantovati,rut.
bantowati: cf. Berneker 42),
dar pare a proveni din mag. Miklosich,
Wander., 12,
crede că rut. provine din
rom. – Der.
bînșag, s.n. (
bălărie, hățiș,
mărăcini);
bîntuială, s.f. (
supărare; stricăciune);
bîntuitor, adj. (devastator).