amețí (-țésc, -ít),
vb. –
1. a se
zăpăci. –
2. A-și
pierde capul. –
3. A se îmbăta (
ușor), a se
chercheli. –
4. (Fam.) A
face ceva de mîntuială, a da
rasol. Lat. *
ammatteāre, de la *
mattea „
băț,
par”; cf. it.
ammazare „a
omorî”, sp.
mazar,
port.
maçar. Sensul
primar a
fost „a
lovi, a
bate pînă la pierderea cunoștiinței”, de unde mai tîrziu în it. „a
omorî”, și în
rom. „a
lăsa, a rămîne
fără cunoștință”. Schimbarea de
conjug. este firească la vb. incoative. După Pușcariu,
ZRPh., XXXII, 717 și
DAR, din lat. *
ammatῑre, de la *
mattus, de unde it.
matto „nebun”,
ammattire „a înnebuni” (cf. REW 5401 și 5428); însă în
rom. nu este
atestat *
mattus, în
timp ce *
mattea s-a
păstrat, cf.
măciucă; în
plus, evoluția semantică pare mai convingătoare. Hasdeu 1062 se gîndea la
ammitĕre, cf. Densusianu,
Rom.,XXXIII, 273;
iar Körting 591 la *
amentio, imposibil din
punct de
vedere fonetic. – Der.
amețeală, s.f. (zăpăceală, vertij, tulburare; Arg., plictiseală, lucru
searbăd);
amețítor, adj. (care provoacă amețeala).