BERÍLIU
(‹ fr. {i}; gr.
berrylos „beril”) s.n. Element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p.t. 1.287ºC, p.f. 2.960ºC); metal alb cenușiu tare, casant, foarte ușor, puțin răspîndit în natură, folosit în aliaje (cărora le conferă rezistență, duritate și stabilitate față de
agenții fizico-chimici) și ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, în 1786.