BENEDICTÍN, -Ă
(‹ fr.) s.m. și f., adj.
1. Ordin religios întemeiat de Benedict de Nursia în 529, la Montecassino (Italia) și căruia îi aparțin mai multe congregații: cistercieni, celestini etc. A numărat printre membrii săi erudiți ai ev. med., care au conservat pentru posteritate majoritatea operelor
literare ale Greciei și Romei, munca lor stăruitoare devenind proverbială.
2. Adj. Care aparține
benedictinilor (
1), privitor la
benedictini. ♦ Fig. Laborios.
3. Sf. Lichior fin, galben, cu gust dulce obținut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante aromate; preparat la început de
benedictini (
1).