văpáie (-ắi),
s.f. –
Pară,
flacără mare. Origine necunoscută. Se
indică de
obicei posibilitatea unui lat. *
vapalia ‹
vapa (Pușcariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it.
va(m)pa, sb.
vapa „
vapor”,
alb.
vapë „
căldură” (Cihac, II, 721);
dar relația dintre
aceste cuvinte nu este
clară.
Poate este dubletul lui
vipie, s.f. (
arșiță). Der.
(în)văpăia, vb. (a
arde cu
flacără);
svăpăiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), această relație semantică nu este
clară (probabil „descompus ca cel care
scapă de la incendiu”; după Crețu, din sl.
sverĕpovati „a exaspera”; după Tiktin, se
pleacă de la
ideea de „
aprins”).