mințí (mințít, mințít),
vb. – A
spune minciuni. – Megl.
mint, istr.
mintu. Lat.
mentĭre (Pușcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it.
mentire, prov., fr., cat., sp.,
port.
mentir. Cf.
minciună. – Der.
nemințit, adj. (care nu a
fost dezmințit nici
contrazis);
desminți, vb. (a
contrazice), format după fr.
démentir;
mințitor, adj. (mincinos), cuvînt
rar, formație internă a
rom., pe care REW 5511 o derivă din lat.
mentitor.