méndre
s.f. pl. –
Capricii toane,
pofte. Origine expresivă, cf.
mandră, s.f. (
terci de
mălai),
handră, buleandră, fleand(u)ră, șandra-mandra etc. S-a propus ca etimon
alb.
mendur „manieră,
fel” (Cihac, II, 718; cf. Philippide, II, 723); lat.
mendulum (Philippide,
Principii, 151); germ. dialectal
Männerle (Tiktin). Pentru
mandră (pl.
mendre, cf. Scriban), pare dubioasă der. sugerată de Bogrea,
Dscor., IV, 832, din țig.
mandró.