leșuí (leșuiésc, leșuít),
vb. – A
slăbi, a
lua puterea, a rămîne
fără putere. Sl.
lišiti „a
lipsi”, cf.
lehăi. – Der.
leșuială, s.f. (slăbire, leșin);
leșin, s.n. (slăbiciune, pierderea cunoștinței), probabil în
loc de *
leșin(i)e, cf. bg.,
rus.
lišenie „
pierdere,
privare”;
leșina, vb. (a
pierde cunoștința; a
pierde puterea), cf. sb.
lješivati „a
pierde puterea”;
leșinat, adj. (slăbit,
fără cunoștință; fad,
searbăd);
leșinătură, s.f. (slăbiciune; stîrpitură). Părerile variază
destul cu
privire la originea
acestor cuvinte. După Cihac, II, 669,
leșina (mr.
lișinare)
ar veni din gr. ỏλιγώνομαι,
fiind un cuvînt identic cu
a ligni. Pentru Philippide,
Principii, 148 și
Iordan,
BF, IX, 153 este un der. din
leș „cadavru”; după Tiktin, există o legătură
între leșin și
lehamite, care pare
certă, însă nu pe
calea indicată de el. În sfîrșit, după Candrea-Dens., 983;
Pascu, I, 108; Densusianu,
GS, II, 19; Rosetti, I, 168; Buescu,
RPF, III, 356, e
vorba de un reprezentant al lat. *
laesionāre, din
laesiōnem,
greu de
admis din
punct de
vedere semantic.