înviorá (învioréz, înviorát),
vb. – A
face mai vioi, a dezmorți, a însufleți. De la
viu, prin intermediul unui pl. ipotetic *
viuri, ca în paralelismul
fumuri ›
înfumura, gînduri ›
îngîndura. Pentru
prezența acestui pl. ipotetic, cf.
cărturar, înfășura, înhăinura. În
general se
admite ca etimon un lat. *
invῑvŭlāre (Pușcariu,
Conv., lit., XXXIX, 325; Drăganu,
Dacor., II, 617; Pușcariu 903;
DAR),
ipoteză ce nu pare convingătoare. Pușcariu,
Dacor., IV, 704 și
DAR sugerează de
asemenea un lat. *
invibrāre, tot inacceptabil. – Der.
înviorător, adj. (care
înviorează, răcoritor). Cf.
vioară, învioșa.