furt (fúrturi),
s.n. – Hoție, infracțiune. – Mr.
furtu. Lat.
fŭrtum (Pușcariu 685; Candrea-Dens., 691; REW 3606; cf.
DAR), cf. it.,
port.
furto, prov., cat.
furt, sp.
hurto. În
rom. nu este
atestat uzul său popular, decît prin intermediul der. său
furtișag, s.n. (hoție,
furt), folosit din
sec. XVI. Cf. Densusianu,
Rom., XXXIII, 279.