custúră (custúri),
s.f. –
1. Lama unui
cuțit sau a oricărui instrument tăios. –
2. Cuțit,
briceag. –
3. Cuțit care nu
taie. –
4. Cuțit de
rindea. –
5. Brăzdar de
plug. –
6. Cuțit de cizmărie. –
7. Creastă de
munte,
pisc. – Var.
custure, cusutură, cuțitură. Mr.
custură. Origine incertă.
Apare și în bg., slov.
kustura, sb.
kùstura, mag.
kusztor(a),
fapt pentru care s-a considerat de origine sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 89; Conev, 66, 69); însă cuvîntul nu
poate fi
autentic sl., și mai
curînd pare a proveni din
rom. (Berneker 652; Skok,
Slavia, IV, 338; cf. și Capidan,
Raporturile, 207 și Drăganu,
Dacor., VII, 109, pentru originea
rom. a mag.) Astfel stînd lucrurile, se consideră că
custură este o
reducere de la
cuțitură, din lat. *
cotire „a
face vîrf”, cu aceeași
reducere ca
neguțător ›
negustor sau
toți trei ›
tustrei (Laurian; Tiktin;
Pascu, I, 74;
DAR; Scriban). Der. din tc.
ustura (Popescu-Ciocănel 27), pare
puțin probabilă.