borț (bórțuri),
s.n. – Burtă, pîntece, mai
ales cel al
femeilor însărcinate. Creație expresivă, bazată pe de o
parte pe consonanța
brf, blf, care
indică ideea de „
masă moale sau flască” (cf.
bîrfi, bolfă), și pe de alta pe
rădăcina expresivă
borh- (
ghiorț-), care exprimă
zgomotul ghiorțăiturilor. Se
știe că „în
general,
numele dat abdomenului sînt de origine obscură” (Meillet-Ernout,
abdomen); în acest
caz, pare să fi servit
drept punct de
plecare ideea de „
zgomot al
mațelor”, ca în
burduf și
burdihan (pentru imaginea de „
masă moale” = „pîntece”, cf.
burfă). În
pofida oscilațiilor
multor filologi, nu este posibilă să se despartă
borț de
burtă, s.f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl.
borți, burți. Totuși,
DAR consideră îndoielnică această relație, și sugerează pentru
borț o der. de la
alb.
bark, la o
rădăcină indo-
europeană *
bher- „a
duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu,
GS, I, 350,
rădăcina burd- (de la
burduf) s-a contaminat probabil cu
bute;
Pascu,
Arch. Rom., VII, 566,
pleacă de la bg.
tărbuch, a
cărui legătură cu
rom. pare îndoielnică. Giuglea,
Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe
burtă cu gr. ßαρύτηζ; în
vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg,
Rom. Germ., II, 260), se gîndește la
got. sau
gepidicul baurthei (› germ.
Bürde „greutate,
povară”), sau la dan.
bür „
sînul mamei” (cf.
burduf). În sfîrșit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca
fiind anterior
epocii indo-
europene, pe cînd Rohlfs,
Differenzierung, 24,
continuă să-l considere „obscur”. Este cuvînt
general folosit, cu excepția Trans. de Nord (ALR, 42). Der.
borțoi, s.m. (
Banat,
piatră,
bolovan);
borțos, adj. (burtos);
borțoșa, vb. (a
lăsa grea; în Arg., a înrăutăți, a
ieși prost);
îmborțoșa, vb. (a se îngrășa; Arg., a
ieși prost);
burtă, s.f. (
pîntece; convexitate);
burtăverde, s.m. (burghez, materialist, epicurian);
burtos, adj. (pîntecos). Bg.
burta provine din
rom. (Candrea,
Elemente, 407; Capidan,
Raporturile, 226).