aieptá (-t, -át),
vb. – A
arunca. Lat.
*aiectāre, de la
ēiectāre (Pușcariu 42; Candrea-Dens., 27;
DAR). Posibilitatea
acestei der. a
fost pusă sub
semnul întrebării datorită
rom. al lui
i lat. în hiat, care în
mod normal trebuia să
dea j (cf. Diculescu,
Elementele, 463). Se pare, totuși, că
i lat. s-a
redus pînă la dispariție
înainte de
e (Rosetti, I, 73), cf.
quietus › (în)cet, astfel că nu există motiv pentru a contesta rezultatul
aiepta. Philippide,
O rămășiță, 21, propune lat. *
abiectāre și Diculescu,
Elementele, 463, o
compune cu
ad de la gr. ἰάπτω „a
arunca”, supoziție care nu reprezintă nici un
avantaj. În Trans. – Der.
aiept, s.n. (
aruncare);
aieptător, adj. (care
aruncă).