vîrtúte
s.f. –
Vigoare,
forță. – Mr.
virtute. Lat.
virtūtem (Pușcariu 1862; REW 9371), cf. v. it.
vertù, logid., v.
port.
virtude, prov.
vertut, fr.
vertu, sp.
virtud. – Der.
vîrtos (mr.
vîrtos, vărtos), adj. (
puternic,
robust,
viguros;
solid,
rezistent; adv.,
mult,
puternic), din lat.
virtŭōsus (Cipariu,
Elem., 6; Densusianu,
Hlr., 195;
Iordan,
Dift., 197; cf. Pușcariu 1862, care
crede că acest cuvînt lat. nu a
existat);
vîrtoșie (var.
vîrtoșenie, vîrtoșime), s.f. (
vigoare,
robustețe);
vîrtucios, adj. (
robust,
puternic). Toate
aceste cuvinte, cu
excepția lui
vîrtos, sînt înv. Este
dubletul lui
virtute, s.f., neol.; cu der. din fr.;
virtual, adj.;
virtuos, adj. (
plin de
virtute;
virtuos, se
spune despre muzicienii care-și stăpînesc
foarte bine instrumentele);
sensul al
doilea este
tradus din it.
virtuoso; virtuozitate, s.f.