trîmbă (-be),
s.f. –
1. Tăvălug. –
2. Val,
vălătuc de pînză sau de
stofă. –
3. Rînd,
șir,
lanț. Sl.
trąba „
vălătuc” (Cihac, II, 421; Byhan 339; Conev 61; Rosetti, III, 56). Este
dubletul lui
drîmbă, s.f. (înv.,
mulțime grup;
instrument muzical),
pentru al
cărui sens din
urmă cf. der. care
urmează. – Der.
trîmbaci s.m. (înv., trîmbițaș);
trîmbiță, s.f. (
trompetă), din sl.
trąbica, dim. de la
trąba (Miklosich,
Slaw. Elem., 50), cf. sb.
turbica, pol.
trabić;
trîmbițaș (var.
trîmbicer), s.m. (
trompetist);
trîmbița, vb. (a cînta din trîmbiță; a
face ca un
lucru să fie
cunoscut, a răspîndi). Din
rom.
provine rut.
trymbita (Miklosich,
Wander., 11;
Candrea,
Elemente, 403). Cf.
trubaci.