s.n. Teorie lingvistică contemporană care susține că limba este un sistem autonom, că alcătuiește o structură în care diversele părți se află în relații și se condiționează reciproc. ♦ P. gener. Teorie și metodă aplicată în domeniul unor științe umaniste, care își propun să descopere și să descrie sistemele de relații din știința dată. – Din fr. structuralisme.
n. Orientare teoretică și metodologică în științele contemporane care studiază structura, funcțiile și sistemele de relații ce caracterizează obiectele și procesele. /<fr. structuralisme
s.n. 1. Termen care desemnează o categorie de orientări și tendințe metodologice și epistemologice actuale, constând în a privi obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, care pot fi recompuse și transformate prin anumite procedee operaționale. ♦ Curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale care se condiționează reciproc, dar o studiază independent de istoria poporului. 2. (Rar) Gestaltism. [< fr. structuralisme].
s. n. 1. denumire generică, diverse orientări metodologice și epistemologice contemporane, care privesc obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, ce pot fi recompuse și transformate prin anumite procedee operaționale. 2. curent în lingvistica contemporană care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și istoria societății, privind-o ca pe un sistem unitar de relații (fonetice și gramaticale) ce se condiționează reciproc. 3. gestaltism. (< fr. structuralisme)
s. v. gestaltism.