oblînc (oblấncuri),
s.n. –
Partea de
dinaintea șeii, mai
ridicată și
încovoiată. – Mr.
blîncu, megl.
ublonc. Sl.
obląku, din
laku „
arc” (Miklosich,
Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220; Conev 73; Vasmer, II, 241), cf. bg.
oblăk, sb., cr.,
rus.
obluk, slov.
oblok,
ceh.
oblouk,
pol.
obłęk. Este
dublet al lui
obloc, s.n. (Trans.,
fereastră), din cr., slov.
oblok, prin
intermediul mag.
ablak. – Cf.
oblon.