definiția jura definiție dex

JURÁ

, jur, vb. I. 1. Tranz. și refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♢ Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziție sau o mărturie. ♢ Refl. A promite prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu stăruință; a implora, a conjura. – Lat. jurare.

JURÁ

vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleți. (Se ~ că e cum spune.)

JURÁ

vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.

jurá

vb., ind. prez. 1 sg. júr, 3 sg. și pl. júră

A JURÁ jur 1

tranz. 1) A promite prin jurământ. ~ fidelitate. 2) (probitatea unor depoziții, mărturii) A confirma la judecată prin jurământ. 3) pop. (persoane) A ruga cu multă stăruință; a implora; a conjura. 2. intranz. A presta un jurământ. /<lat. jurare

A SE JURÁ mă jur

intranz. 1) A se angaja prin jurământ; a jurui. 2) A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmații; a se afurisi. /<lat. jurare

jurá (júr, át),

vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu, Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s.m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s.m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul); jurămînt, s.n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. și Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s.f. (promisiune, obligație); juruință, s.f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” și rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).

a (se) jura strâmb

expr. a comite sperjur, a depune mărturie mincinoasă.

DE JÚRE

loc. adv. Formulă care invocă latura juridică, legală a unei situații, traducându-se „de drept”, „potrivit legii”. [Pron. -iu-., var. de iure. / < lat. de jure – de drept].

júră!

interj. (reg.) vino! haide!.

jur-împrejúr

loc. adv.