definiția burii definiție dex

BUR, -Ă,

buri, -e, s.m. și f. (La pl.) Populație în Africa de Sud constituită din urmașii coloniștilor europeni, în special olandezi, stabiliți aici în secolul al XVII-lea; (la sg.) persoană care face parte din această populație. – Din pronunțarea bur a cuv. engl. boer.

BUR

s. afrikaander. (~ii locuiesc în sudul Africii.)

bur

s. m., adj. m., pl. buri; f. sg. búră, pl. búre

BÚRĂ

s.f. Ploaie măruntă și deasă (însoțită de ceață); burniță, burnițeală, buroaică, – Cf. scr. bura.

BÚRĂ

s. v. burniță.

BÚRĂ

s. v. chiciură, furtună, promoroacă, vifor, vijelie.

BÚR//Ă ~i

f. Ploaie măruntă și deasă; ploaie ciobănească; burniță. /<sb. bura

búră (buri),

s.f. – 1. (Înv.) Furtună. – 2. Ceață; burniță. – 3. Chiciură. – 4. Aburi, vapori. Origine incertă. Cihac, II, 34 și Densusianu, Rom., XXX, 275, explică acest cuvînt prin sl. burja „furtună”, cf. bg., rus. bura, sb. bura „vînt dinspre nord” (Berneker). S-a observat, dimpotrivă, că acest cuvînt apare în alte limbi, cf. gr. βορέας, , lat. bŏreās, dalm. bura, ven. bura, toate cu sensul de „vînt dinspre nord” cat. boira, „ceață”, lituan „búris” „aversă”, alb. borë „zăpadă”, ngr. μπόρα „vînt puternic” (cf. tc. bora, cu același sens). Pentru der. romanici al lat. bŏreās, cf. Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; REW 1219; Menéndez Pidal, RFE, 1920, p. 34; Skok, ZRPh., XLIII, 195. Simultaneitatea acestor cuvinte a făcut să se invoce existența unui vechi cuvînt balcanic, pe cînd, alți cercetători consideră că rom. trebuie să provină din lat. În stadiul actual al cercetării, orice explicație nu este decît ipotetică. Der. bura, vb. (a ploua mărunt; a bruma); burniță, s.f. (ploaie măruntă și deasă); buracă, s.f. (ceață); buratec, s.n. (burniță); burh(ăi)ală burniță, burliță, bîrnă, s.f. (burniță); burnițos, adj. (noros; acoperit); îmbura, vb. (a bura).

buri

s. m. pl.