s.n. Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferențială a omului și animalului față de un stimulent exterior organismului; comportamentism. [Pr.: -vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.
n. Curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al acestei științe comportamentul exterior al individului, eliminând conștiința. /<fr. béhaviorism
s.n. Concepție psihologică, mecanicistă și agnostică, care consideră drept obiect al psihologiei comportamentul exterior, eliminând conștiința; comportamentism. [Pron. -vi-o-. / < engl. behaviourism, fr. béhaviorisme, cf. engl. behaviour – comportare].
(angl.) [beha pron. biheĩ] (-vi-o-) s. n.
s. n. concepție care consideră psihologia ca știință a comportamentului, ignorând conștiința; comportamentism. (< engl. behaviourism, fr. béhaviorisme)
(‹ fr. {i}; {s} engl. behaviour „comportament”) s.n. Curent psihologic întemeiat de psihologul american J.B. Watson (1913), care reduce psihologia la studiul comportamentului, al relației dintre stimul și răspuns, eliminînd din cîmpul cercetării psihologice conștiința, fenomenele vieții psihice interioare.