lármă (lárme),
s.f. –
1. (Înv.) Alertă, alarmă. –
2. Gălăgie,
tărăboi,
zgomot mare. Germ.
Alarm (‹ it.
all’arme), prin intermediul sl. (
pol., sb., cr.
larma), sau al mag.
lárma (Cihac, II, 165; Gáldi,
Dict., 179). Este un dublet al lui
alarmă, s.f., din fr.
alarme. Sec. XVIII. – Der.
lărmălău, s.n. (Trans., gălăgie), sing. reconstituit din pl.
lărmălaie, cf.
hărmălaie;
lărmui, vb. (înv., a alarma; a
face zgomot);
lărmuitor, adj. (zgomotos).