glúmă (glúme),
s.f. – Banc,
poveste plină de
haz. – Mr.
ngl’img. Sl.
glumŭ (Cihac, II, 122; Conev 103;
DAR), cf. bg., sb.
gluma. Schimbarea de terminație se explică, fie printr-un
caz flexionar de la
glumŭ, fie prin confuzie cu sl.
gluma „nerușinare”, sau, mai
curînd, printr-un sing. reconstituit pe
baza pl.
glume. După Capidan,
Raporturile, 229, bg.
gluma ar proveni din
rom., ceea ce nu pare probabil. Der.
glumeț, adj. (care glumește), cf. sl.
glumiči, bg.
glumec;
glumi, vb. (a
face glume; înv., a se ocupa; înv., a bîrfi), sensurile înv.
fiind împrumuturi lit. din sl.,
fără circulație reală.