búcium (búciume),
s.n. –
1. Instrument muzical de
suflat, folosit de
ciobani, de
mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime),
făcut dintr-o ramură scobită de
tei,
arțar sau cireș, sau de
doage strînse
tare cu fîșii de coajă de cireș. –
2. Trunchi,
buștean,
butuc. –
3. Butuc de
roată. –
4. Tub în
general. – Var.
buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv. – Mr.
bucium „trunchi”. Lat.
būcĭna sau
būccĭna (Pușcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193;
DAR); cf. v. fr.
buisine, sp.,
port.
bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăți. Rezultatul normal,
bucin(ă), s-a modificat, în privința vocalismului, prin propagarea timbrului
u, și în același
timp, prin asimilarea lui
n final cu labiala inițială. (Cf. Candrea,
Éléments, 59).
DAR consideră că
bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu
butuc; în realitate, este
vorba numai de o extindere a sensului 1,
dat fiind că
bucium este, la
prima vedere, o ramură
groasă sau un trunchi de grosime
medie, cu coajă,
dar curățat de
crengi. Der.
bucinar, s.m. (
coșar);
buciniș, s.m. (
cucută, Conium maculatum,
angelică, Archangelica
officinalis);
buciuma (var. înv.
bucina), vb. (a cînta din bucium; a
vesti, a anunța), din lat.
būccĭnāre (Pușcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369);
buciumaș, s.m. (
persoană care cîntă din bucium);
buciumător, adj. (tunător). – Din
rom. provine bg.
bučimiš (Conium maculatum), cf. Capidan,
Raporturile, 210.