pisc (píscuri),
s.n. –
1. Cioc de
păsări. –
2. Vîrf
ascuțit de
munte. –
3. Proră. –
4. Partea de dinainte a căruței. Sl.
piskŭ, care
apare numai cu sensul de
fluier,
dar care
ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov.
pisk, ceh.,
pol.
pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui
plisc, s.n. (
cioc), cu
l expresiv; atît acest tratament
cît și înrudirea evidentă cu
piț(igoi) arată că în
rom. cuvîntul a
fost tratat
drept expresiv, ca și
cioc. Din același etimon provine și
piscoaie (var.
piscoace, piscoci), s.f. (
fluier de
trestie), cf.
pițigoaie;
piscoi (var.
piscoaie), s.n. (deschizătură prin care
curge măcinișul);
piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl.
piskati.