cumpăt (-pete),
s.n. –
1. Măsură, moderație, cumpătare. –
2. Prudență,
tact. –
3. Sobrietate. –
4. Ordine,
aranjare. Lat.
cumpŭtum „calcul, socoteală”, probabil pe
baza unei var. vulg., *
compĭtum (Philippide,
Principii, 44; Șeineanu,
Semasiol., 127; Candrea-Dens., 444; Philippide, II, 658); cf.
alb.
kupëtoń „a
observa”. Încercarea lui Pușcariu,
ZRPh., XXVII, 680 și
DAR (cf. REW 2099) de a explica acest cuvînt plecînd de la lat.
compitum „răscruce” nu pare potrivită, și se bazează pe o evoluție semantică, improbabilă, plecîndu-se de la expresia
a sta în cumpăt „a
șovăi”,
rară și datorată cu siguranță unei confuzii cu
a sta în cumpănă. Rezultatul
u aton ›
ă este
rar, însă nu inexplicabil, cf.
păi ‹
post. Este de
asemenea posibil ca
cumpăt să fie simplu deverbal al cuvîntului următor. – Der.
cumpăta, vb. (a
dispune, a organiza, a modera; a
potoli, a liniști, a
împăca; a
reduce; a da
impus; a sfătui, a
îndemna);
cumpătare, s.f. (înv., moderație, sobrietate);
necumpătat, adj. (exagerat, excesiv);
necumpătare, s.f. (exces).