creștín (creștínă),
adj. –
1. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. –
2. (S.m.)
Om cumsecade,
om bun. – Mr., megl.
creștin. Lat.
christianus (Pușcariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888:
DAR). Pentru al doilea sens, cf. Tagliavini,
Arch. Rom., XII, 165;
Iordan,
BF,
VI, 150; și observațiile
prea puțin pertinente
ale lui E. Speidel,
BL, IX, 25, care atribuie această accepție unei influențe
rusești. După P. Labriolle,
Christianus, în
Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt
rar în primele secole, care
apare numai de
trei ori în
Noul Testament, și a
cărui pronunțare pop. a
fost chrestianus. Candrea-Dens. explică evoluția anormală (normal
ar fi trebuit să se
dea *
creșin) prin data sa tîrzie;
dar se datorează mai
curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit
general (ALR, I, 214). Cf. dubletul înv.
hristian, s.m. (‹ χριστιανός). Der.
necreștin, adj. (necredincios, păgîn);
necreștinesc, adj. (păgîn);
creștinește, adv. (ca un creștin);
creștina (var.
încreștina, creștini), vb. (a se
face creștin, a se
boteza);
necreștinat, adj. (care nu este
botezat);
creștinism, s.n. (ansamblul religiilor bazate pe învățăturile lui Cristos), formație neol.;
creștinăție, s.f. (înv., creștinătate);
creștinătate, s.f. (totalitatea
creștinilor,
lumea creștină), care se consideră reprezentant al lat.
christianitas (Candrea-Dens., 410;
DAR),
dar care mai probabil este un der. intern (Cf.
Graur,
BL, II, 18).