cáța
interj. – Imită strigătul coțofenei, și prin extensie, orice cuvînt sau
mod de a vorbi strident sau îndărătnic. Creație expresivă, cf.
numele acestei păsări,
coțofană și
clanță; pentru
compunere, cf. *
chiț,
haț, cuțu. Se folosește adesea cu reduplicare. – Der.
cățăi, vb. (a
striga coțofana; a
sta la taifas);
cîță, s.f. (
bibilică);
cață, s.f. (
persoană care vorbește
mult,
moară-stricată;
persoană bîrfitoare;
zdreanță, cîrpă; Arg. procuror; bîtă cu cîrlig folosită de
ciobani). Pentru trecerea semantică de la
ideea de „bîrfă” la „cîrlig”, cf.
clanță, clonț, cioc. Totuși se consideră în
general ca avînd sensul de
bîtă,
cața este cuvînt diferit, der. de la
acăța (Pușcariu 7; REW 1662;
DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă.
Cațaon, s.m. (
poreclă dată
grecilor), este un der. de la
cață „gaiță” cu suf. expresiv -
un, cf.
gărgăun (după Philippide,
Viața rom., V (1907), 38; Bogrea,
Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα „
capră”); der.
cațaoni, vb. (a greciza). Din
rom. provine rut.
kaca „bîtă” (Candrea,
Elementele, 403).