binefáce (-c, ăcút),
– vb. (Înv.) A
face binele. De la
bine și
face,
compus ca în gr. εὐποιεῖν, sl.
blagotvoriti, cf. lat.
benefacere. Este
formă înv., care supraviețuiește în der., și a
cărei compunere se
simte încă, astfel încît se
poate spune indiferent
binefacere sau
facere de bine. – Der.
binefăcător, adj. (care folosește, care
face bine);
binefacere, s.f. (faptă
bună;
ajutor dat cuiva).