aciuá (aciuéz, aciuát),
vb. – A-și
găsi refugiu, a se pune la
adăpost, a se pripăși. – Var.
aciuia,
aciola. < Lat.
ciere (lat. tîrzie
cire) „a incita, a
chema”, cf.
accire „a
chema la
sine, a
lăsa să
vină”.
Dacă este,
cum presupunem, un cuvînt pastoral, s-a
referit mai întîi la acțiunea de a strînge cu strigăte
vitele, pentru a
le pune la
adăpost de
vremea rea. Fonetismul îndreptățește presupunerea unei schimbări de
conjug., care
poate fi tîrzie, și evoluția lui
i la
iu, ca în
bucium, cf. invers, reducerea lui
u ›
i în
adia și
baier. Fenomenul este
cunoscut și în it., cf.
angelus, it.
angiolo, calabr.
anciulu. Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare. Cihac, II, se gîndea la sl.
utečati „a
fugi”. Lat. *
accellare, din
cella „ascunzătoare” (Philippide,
ZRPh., XXXI, 287; Pușcariu,
Conv. Lit., 1908, 602; REW 1802;
DAR;
Pascu,
Beiträge, 14) prezintă dificultăți (cf.
Graur,
BL, V, 92). Candrea-Dens., 10 propun lat *
accubiliare, inacceptabil fonetic, ca și
ipoteza lui Giuglea,
Concordances, 20 (cf. REW 4564), bazată pe lat. *
jacilia din
*jacile. Var.
aciola, cu der.
acioală, s.f. (refugiu,
adăpost, copertină), care circulă pe o
arie redusă în Munt., este mai
greu de explicat. Este probabil să fi intervenit vreo contaminare, de ex. cu
poală „
fustă”, de unde sensul de „copertină”, sau vreo analogie, de ex. cu
forma dublă înșeua și
înșela.