BÍNE2
s.n. sg.
1. Mulțumire, fericire, bunăstare. ♢ Loc. adv.
Cu bine = cu succes, în mod fericit. ♢ Expr.
A i se fi urât cu binele, se spune când cineva își riscă
situația, comițând imprudențe.
A da binelui cu piciorul = a nu
accepta o
situație bună.
A nu fi (sau
a nu face)
a bine = a nu fi semn
bun.
2. Ceea ce este recomandabil din punct de vedere moral. ♢ Loc. adv.
Cu binele = cu vorbe
bune, cu blândețe. ♢ Expr.
A vorbi (pe cineva)
de bine = a lăuda (pe cineva).
A se lua cu binele pe lângă cineva = a se purta frumos cu cineva, a-l linguși pentru a-i câștiga bunăvoința.
A lua pe cineva (sau
a-i lua cuiva ceva)
în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit de cineva. ♢ Compus:
om-de-bine = om care face fapte
bune, care se preocupă de mulțumirea celorlalți.
3. (Concr.) Faptă
bună. ♢ Expr.
Fă bine și... (sau
de...) = fii
bun și... (sau de...). (Reg.)
A face (cuiva)
bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. ♦ Folos, avantaj. ♢ Expr.
A-i face (cuiva)
bine = a ajuta (pe cineva).
Să-ți fie de bine! =
a) (urare adresată celui care termină de mâncat sau de băut) să-ți priască!;
b) (ir.) nu ai decât să suporți toate consecințele (faptelor tale)!
4. (În expr.)
De-a binele(a) =
bine de tot; așa cum trebuie.
De bine, de rău = după posibilități, mai mult sau mai puțin; cumva. [Formă gramaticală: (în expr.)
binele(a)] – Lat.
bene.