țeápă (-țépe),
s.f. –
1. Spin,
ghimpe. –
2. Vîrf, ascuțiș. –
3. Băț,
par. –
4. Par, instrument de tortură. –
5. Ac de insectă. –
6. Suliță. –
7. Barbă,
mustață de
spic. –
8. Surcea,
țandără. – Var.
țep. Mold.
țapă. Megl.
țapă. Origine incertă.
Dacă e
sigur că
țap „masculul
caprei” este de origine expresivă
țeapă trebuie să aparțină aceleiași
familii expresive.
Coincide fonetic cu sl.
cĕpa, cuvînt cu sens nedeterminat (Miklosich,
Lexicon, 1108), și care s-
ar explica eventual prin
rom., sl.
cĕpati „a
despica”, sb.
cepiti „a acoperi” (Cihac, II, 430; Tiktin; Ivănescu,
BF, VI, 102);
dar semantismul este
greu de
admis. Pe de altă
parte,
coincide și cu
alb.
thep (Philippide, II, 718; Rosetti, II, 124), și cu it.
zeppa „fațetă, teșitură”,
inzeppare „a
găuri, a
înfige, a
bate cuie”. Totuși, intenția expresivă nu
apare clar;
poate înrudit cu
piț-, puț-, v.
aici. Der.
țepos (var.
țăpos), adj. (
ascuțit, spinos, înțepător);
țepușe (var.
țăpuș(e), țepuș), s.f. (
băț,
vargă, ascuțiș;
ac; vîrf sau
dinte de
furcă;
spin,
așchie);
țepușcă (var.
țăpușcă), s.f. (Trans., bețișor, scobitoare);
țăpligă, s.f. (Olt.,
așchie,
țandără);
țăpăruie, s.f. (Trans.,
par,
țăruș);
țăpoi, s.n. (
furcă de
paie);
țăpoaică, s.f. (unealtă de pescuit);
țapoș, adj. (înțepător; cu
coarne drepte), care
ar proveni din
țap și din
țeapă;
țăpoșică, s.f. (
plante, Nardus
stricta, Tordylium maximum);
țepușar, s.m. (lăncier, soldat înarmat cu
lance);
înțepa (var.
înțăpa), vb. (a
împunge; a îmboldi, a stimula; a excita, a
irita; înv., a
trage în
țeapă);
înțepător, adj. (care înțeapă, caustic, usturător);
înțepătură, s.f. (împunsătură);
înțepos, adj. (înțepător);
înțepoșa, vb. refl. (a se înțepa);
țăpar, adj. (Olt.,
ascuțit).