înaínte
adv. –
1. În
față. –
2. Mai devreme, mai întîi. –
3. În
locul dintîi, în
frunte. –
4. (Prep.) În
fața, în
prezență. –
5. (Adj., înv.) Anterior, precedent. – Var.
nainte. Mr.
nănte, ninte, ainte. Lat.
ab ante, al
cărui rezultat normal, *
aînte, a
trecut la
ainte, probabil prin analogie cu alternanța vocalică
cuvînt-cuvinte, mormînt-morminte. Ainte (considerat de
DAR ca rezultat normal din
punct de
vedere fonetic; cf. it.
avanti, prov.
avan, fr.
avant, cat.
abantes),
păstrat în mr.,
apare în texte din
sec. XVI-XVII, numai în compuneri ca
nainte, mainte (‹
mai ainte),
mai deinte; compunerea cu
în- este normală, cf.
(îm)prejur, (îm)preună, (în)adins, etc. După REW 4335, din lat.
inainte; de la
in abante e inde, după
Pascu, I, 129, cf.
Pascu,
Beiträge, 10. După
DAR, este
vorba de o contaminare a lui
ainte cu
îninte ‹
in ante. Lat.
in ab antea este
atestat pentru
sec. IX, cf. J. Bastardas,
Particularidades sintácticas del latin medieval, Barcelona 1953, p. 85. Der.
înainta, vb. (a avansa, a progresa);
înaintaș, s.m. (strămoș, precedesor; precursor;
calul de dinainte al trăsurii; adj., care
merge înainte; Arg.,
ochelari; Arg., pungaș în serviciul
poliției). – Comp. (înv.)
înainte cuvîntare, s.f. (
prolog), format ca gr. πρόλογος;
înainte mergător, s.m. (precursor), ca gr. πρόδρομος;
înainte vreme, adv. (în
trecut, în alte
timpuri);
dinainte, adv., cu prep.
de;
dinainte, s.n. (
parte din
față, mai
ales la o
haină).