vórbă (-be),
s.f. –
1. Cuvînt. –
2. Spusă, zisă. –
3. Proverb. –
4. Conversație, taifas, discuție. –
5. Ceartă, dispută, dezbatere. –
6. Promisiune, făgăduială, angajament. –
7. Grai, vorbire. –
8. Problemă,
subiect, temă. – Var. înv.
voroavă, horbă. Origine incertă. Pare să provină din sl.
dvorĭba, de la
dvorŭ „
curte” (Tiktin; Candrea; Densusianu,
GS, II, 16), prin intermediul unei evoluții ca
cea a lui
cuvînt ‹
conventum. Prezența lui
horbă „
adunare” la Dosoftei (
Iordan,
BL, IX, 57) și „
vorbă” la Neculce, pare să confirme această
ipoteză. Totuși,
dvorbă apare în
limba veche cu sensul de „serviciu la
curte” și nu se
confundă niciodată cu
vorbă; pe de altă
parte,
voroavă nu a
căpătat o explicație satisfăcătoare. Der. din lat.
verbum (Cipariu,
Gram., 320; Șeineanu,
Semasiol., 164; cf. Romansky,
Jb., XIII, 106-8) nu este probabilă.
Uz general (
ALR, I, 28). După Herescu,
ZRPh., LXXII, 388-91, a existat o „fuziune populară”
între cuvîntul lat. și cel sl. Der.
vorbăraie (var.
vorbărie), s.f. (pălăvrăgeală, trăncăneală, flecăreală);
vorbi (var. înv.
vorobi), vb. (a
spune, a
grăi; a se exprima; a discuta, a conversa, a
comenta; a
zice; a stabili legături; refl., a se
înțelege, a se învoi), mr.
vărghescu, vărghire, megl.
vrighies,
uz general (
ALR, II, 24);
convorbi, vb. (a conversa), format după fr.
converser;
vorbitor, adj. (care vorbește; s.m., orator);
vorbăreț, adj. (guraliv, limbut, care vorbește
mult);
vorovaci, adj. (înv., elocvent). Cf.
voreț, vornic.