urî (-rắsc, -ît),
vb. –
1. A
dușmăni, a antipatiza puternic. –
2. (Refl.) A se plictisi, a se
sătura de cineva sau de ceva. – Mr.
urăscu, urîre. Lat.
hŏrrescĕre, vulg.
*hŏrrῑre (Pușcariu 1823; Densusianu,
GS, II, 21; REW 4185), cf.
alb.
uren (Phlippide, II, 644). – Der.
ură, s.f. (dușmănie, aversiune;
plantă, Gymnadenia conopea);
urîcios (var.
uricios), adj. (antipatic, nesuferit;
ursuz, arțăgos);
urîciune (var.
uriciune, Mold.
urăciune), s.f. (înv.,
ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoșenie);
urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic);
urîtor, adj. (care
urăște);
urîți, vb. (a
sluți);
urîțenie, s.f. (hidoșenie). Din
rom. provine rut.
urytnyi „urît” (Candrea,
Elemente, 409).