úrmă (-me),
s.f. –
1. Dîră,
semn. –
2. Călcătură. –
3. Vestigiu, amprentă. –
4. Puncte,
măsură a
piciorului și a încălțămintei. –
5. Loc de obîrșie. –
6. Rezultat,
consecință. –
În urmă, în
spate,
apoi;
la urmă, la sfîrșit, la sfîrșit de tot;
pe urmă, apoi, mai tîrziu. – Mr., megl.
urmă. Origine incertă. Coincidența cu it.
orma și cu
alb.
gyurmë arată că-i
vorba de un cuvînt
vechi.
Ar putea fi gr. ỏρμή, care
apare cu sensul de „impuls”,
dar care
ar fi
putut însemna și „impresie”, ca ỏρμάω „a
presa, a exercita o presiune” (Cihac, II, 721; Schuchardt,
ZRPh., XX, 252; cf. Pușcariu 1835, și împotrivă Meyer 142). După Diculescu,
Elementele, 463, dintr-o
formă ionică ỏὐρμή. Altă explicație, care se menționează mai
des, din gr. ỏσμή „
miros” (Diez, I, 296; Densusianu,
Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs,
EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai
greu de
admis (cf. rezultatele fonetice și semantice semnalate mai
inainte față de ven.
usmar, v. fr.
osmer, sp.
husmear,
port.
husmar), cf.
adulmeca. În realitate, toate rezultatele cu
r se bazează în
mod clar pe sensul de „călcătură vizibilă”, în
timp ce der. cu
s indică ideea de „
miros”, în
așa fel încît diferența fonetică
ar putea indica desigur o diversitate de origini. Der.
urma, vb. (a
veni după; a
continua; a rezulta, a proveni; a
frecventa, a
studia; a succede);
urmărelnic (var.
urmăretic), adj. (se
zice despre
oile care rămîn în
urmă mereu);
urmări, vb. (a
merge pe
urmele cuiva, a
goni, a
fugi după; a
observa, a fixa, a reclama, a
chema în justiție), cu sensurile fr.
poursuivre;
urmăritor, s.m. (
persoană care urmărește);
urmaș, s.m. (descendent, progenitură; moștenitor al
tronului);
urmatic, adj. (Olt., care e cel mai tînăr
dinte frați);
următor, adj. (care urmează);
urmi, vb. (a moșteni), înv. – Din
rom. provin rut.
urma (Candrea,
Elemente, 400), și
poate, rut.
húrma, húrba „
buluc, în grabă”,
pol.
hurm „
turmă” (cf. Berneker 378).