toc
interj. –
Poc,
trosc; imită
zgomotul de lovitură, de
bătaie. Creație expresivă, cf.
tic, tac, cioc, boc, poc. – Der.
toc, s.n. (
partea mai ridicată a
tălpii la încălțăminte), datorită
zgomotului pe care-l
produce (după Cihac, II, 707, Tiktin și Candrea, din it.
taccone, prin intermediul ngr. ταϰούνι, sau al bg.
takun, tokun, tok, cf. Bernard 42;
dar această der. este dificilă și ultima
formă din bg.
ar putea proveni din
rom.);
toacă, s.f. (
bucată de
lemn uscat sau de
fier turnat, al
cărui sunet înlocuiește în
mănăstiri dangătul
clopotelor; dangăt,
bătaie de
clopot;
numele popular al unei constelații, Pegas), cd. calabr.
tocco, care denumește un instrument asemănător (it.
raganello),
alb.
tokë (Philippide, II, 737; der. din
alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă);
tocălie, s.f. (
toacă;
hădărag, titirez, morișcă de vînt pentru a
speria păsările;
piedică la războiul de
țesut), cu
l expresiv;
toca, vb. (a
bate, a
bate la
ușă; a
trage clopotele; a tropăi; a
sparge lemne; a
mărunți, a
tăia mărunt; a
face praf, a sfărîma, a
face pulbere; a
risipi, a
irosi; a
ruina, a-și
pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni
berzele din
cioc), mr.
toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt,
ZRPh., XXII, 397 și REW 8767 (după Densusianu,
Hlr., 198; Pușcariu 1746 și Candrea, de la un lat. *
toccāre, cf. it.
toccare, prov., cat., sp.,
port.
tocar, fr.
toucher);
tocăni, vb. (a
bate; a
pisa, a
tăia mărunt), cu suf. expresiv -
ni;
tocană, s.f. (mîncare cu
carne tăiată
mărunt și fiartă înăbușit; Maram.,
terci de
mălai);
tocănit, s.n. (
bătut);
tocător, s.n. (
fund de bucătărie);
tocătoare, s.f. (
fund);
tocătură, s.f. (
carne tocată; tăietură). – Din
rom. provin mag.
tóka „scîndură de
tocat” și
tokány „tocătură” (Edelspacher 23).