tắu
(
ta, pl.
tắi, tále), adj.
pos. –
Indică posesia la pers. II sing. – Mr.
tău, tăi, -tu, megl.
tǫu, ta. Lat.
tŭum, probabil disimulat în *
toum (Candrea,
Éléments, 26; Pușcariu 1719; REW 9020), ca
sŭum ‹
soum, sau în
*teum (
Graur,
Rom., LV, 473; Rosetti, I, 60), ca
meum; cf. vegl.
to, it.
tuo, prov.
to, fr.
ton, cat.,
port.
teu, sp.
tu. S-a
redus la -
tu în poziția enclitică:
fiu-tău ›
fiu-tu;
tale se pronunță și
tele în Munt., prin analogie cu
mele.
Gen. f.
sună tale ›
tele, ca pl. și
-tii, cînd este enclitic.