tátă (-ți),
s.m. –
Părinte. – Var.
tătîne, pl.
tătîni. Mr.
tată, pl.
tătîni, megl.
tată, pl.
tătǫni, istr.
tǫtę. Lat.
tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu,
Hlr., 139; Pușcariu,
Lr., 281), cf. vegl.
tuota, alb.
tatë, it. de S.
tata, it. dial.
tato „
tată, bunic”,
tata „stăpînă”, v. fr.
taie, sp.,
port.
tata. Der. din sl.
tata, cf. sb.,
ceh.,
pol.
tata, mag.
tata (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Miklosich,
Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin
izvorul expresiv
comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς.
Uz general (
ALR, I, 152). Are decl.
dublă, datorată aspectului său formal; art.
tata și
tatăl, genitiv
tatei și
tatălui. Această ultimă
formă pare să se explice prin
nevoia de a
împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m.
spune tatălui tău, nici o dată
tatei său; din același motiv se
preferă uneori folosirea
fără flexiune
spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la
numele proprii spune lui tată-său. Var.
tătîne se explică de
obicei prin
forma vulgară a lat.
tata (Densusianu,
GS, 139; Rosetti, I, 104), cf.
barba, barbanis „
unchi dinspre
tată”;
dar această declinare este de origine germanică și ne
putem îndoi că a influențat
latina din Dacia. Este
vorba probabil de -
ne paragogic, ca în it. (Rohlfs,
It., 432), cf.
cine, sine, sau susținută de echilibrul
tată-tătîni cu
frate-frățîni sau cu
om-oameni (ca
noră-nurori,
față de
soră-surori). – Der.
tătînesc, adj. (înv., patern).