țîr
interj. – Imită scîrțîitul, țiuitul. – Var.
țîra (-țîra), țur. Creație expresivă, cf.
sfîr, sl.
cureti „a
alerga”, ngr. τσιρίζω „a piui”, sp.
chirriar, germ.
zirpen. – Der.
țîr, s.n. (
arcul capotei la birjă;
daltă), cf.
țiu;
țîră (var.
țiră), s.f. (bucățică, fărîmă,
pic; Trans., fîșie,
zdreanță);
țîrfă, s.f. (Trans.,
nisip;
Banat,
argilă amestecată cu
paie), cf.
tîrlă după Diculescu,
Elementele, 490, din gr. σύρφος);
țîrfoli, vb. (a
dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag.
corholni „a răzui”);
țîrîi (var.
țurui, ciurui, țîrlîi), vb. (a cînta
greierii; a cînta din
vioară), care s-a explicat
greșit prin sl.
suriti (Miklosich,
Slaw. Elem., 52), prin sb., cr.
curiti „a
fugi” (Cihac, II, 435), prin bg.
cărkam (Conev 95);
țîrîit, s.m. (țiuit; cu
țîrîita, picătură cu picătură);
țîrîitor, adj. (care țiuie; s.m., obleț, Alburnus lucidus);
țîrîitură, s.f. (țîrîit);
țîrloi, s.m. (Trans., ciocîrlie;
țeavă, tub);
țîrc, interj. (imită țîrîitul
laptelui muls);
țîrcîi (var.
țîrcăi, Trans.
țîrcoti), vb. (a
mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu
țîrcîita, picătură cu picătură);
țîrcavă, adj. f. (se
zice despre
oile cu
lînă puțină sau cu
lînă scurtă);
țurloi (var.
rară țurlui), s.n. (
țeavă, tub; fluierul
piciorului, tibia), cf.
țîrloi;
țurțur (var.
țu(r)țur(e), țuțuroi), s.m. (
sloi mic și
subțire de
gheață ascuțit la un
capăt),
formă reduplicată a interj.
țur (cf. Giuglea,
Dacor., I, 250);
țurțura, vb. (a atîrna ca țurțurii).
Tîrcav, adj. (
sterp,
fără vegetație;
oaie cu
păr scurt; Olt.,
lepădat, eșuat, frustat) pare a fi var. a lui
țîrcav;
caz în care rut.
tyrkavyi, pe care Candrea
îl propune ca etimon, trebuie să provină din
rom.; der.
tîrcăvi, vb. refl. (a da greș). – Din
rom. provine mag.
cire (Treml,
Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf.
țurcă.