țac
, interj. – Imită
zgomotul produs de pocnet sau de țăcănit. – Var.
țaca-(țaca), țanc. Creație expresivă, cf.
tac, toc, tic. – Der.
țăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a
răpăi, a
ciocăni), cf.
tăcăni, clănțăni;
țăcăneală, s.f. (lovituri cadențate; Arg., forcfeci);
țăcănitură (var.
țăcăraie), s.f. (țăcănit);
țăcănit, s.n. (zornăit, pocnet). Legătura
acestor cuvinte cu sb., cr.
ciknuti „a foșni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică.
Țaclă (var.
țaglă, țiglă), s.f. (Trans., vîrf de
săgeată;
par,
băț,
ciomag; frigăruie de
lemn) aparține aceleiași intenții expresive, cf.
cioaclă față de
cioc;
numele i se datorează
zgomotului de
lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ.
Zacke, mag.
csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der.
înțigla (var.
înțegla, înțigli), vb. (a
scoate vîrful; a
înfige; a înțepa);
înțiglat, adj. (
ascuțit,
înfipt; picant, acerb, înțepător; acut, cu ton
înalt);
țiglă (var.
țîclă(u), țiclău), s.f. și n. (
culme,
pisc), în Mold. și Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu
alb.
tsikëlë, care pare să provină din
rom.; după Lacea,
Dacor., III, 747, din mag.
szikla „
turn”);
țăcălău, s.n. (
turmă mică), a
cărui explicație nu este
clară;
țingălău (var.
țîngălău, Olt.
țîcărău), s.n. (clopoțel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb.
cingara, mag.
csengo);
țîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui
zăngăni;
țiglean (var.
țiglete, țîclete), s.m. (pițigoi, Parus
maior), numit
așa din
cauza timbrului
ascuțit al
glasului său (după Cihac, II, 525, din mag.
cinke);
țoangă, s.f. (Trans., clopoțel);
țuclău (var.
țîclău), s.n. (Mold., vîrf,
culme);
țuglui (var.
țuclui), s.n. (Mold., vîrf,
culme) prin contaminare cu
țugui;
țăcălie, s.f. (
cioc,
barbișon), cf.
cioc (după Lacea,
Dacor., III, 748, din mag.
szakáll). – Cf.
țanc, țigău, țicni, țugui.