străín (-nă),
adj. –
1. Venetic, din altă
parte. –
2. Necunoscut. –
3. Care nu este familiar. –
4. Al altuia, diferit. – Var. înv.
strein, stri(i)n și der. Lat.
extraneus (Miklosich,
Cons., I, 58; Cihac, I, 264; Koerting 3526). Acest etimon
admis de filologia mai
veche a
fost respins de moderni, din
cauza dificultății fonetice: rezultatul normal pare că
ar trebui să fie *
strîi. Totuși este evident că acest cuvînt a
suferit o alterare
încă din lat., cf. rezultatele aberante din it.
straino (Rohlfs,
Ital., 464), tosc., umbr.
straino, calabr.
strainu „
fără stăpîn”.
Deși nu
știm să explicăm mecanismul
acestei modificări, se
poate admite o metateză a lui
i (
extraneus ›
*extrainu), ca în
rubeus ›
roib, habeat ›
aibă etc. În
fine,
probă irefutabilă că
avem de a
face cu un element moștenit este
prezența der.
astrina „a înstrăina” cu
forma rotacizată
astriirat în
sec. XVI (cf.
DAR). Este necesar, prin urmare, să
pornim de la o fază intermediară a lat.
extraneus;
dar cele care s-au
arătat pînă
acum nu
par sigure (lat.
exterraneus, Crețu 371; lat.
*exterrinus, Densusianu,
Rom., XXXIII, 286 și
R. critică, V, 134; lat. *
extralienus, Pușcariu,
Dacor., VIII, 105). Oricum, der. din sl.
straninŭ „pelegrin” (Weigand,
Jb., III, 214; Pușcariu 1651; Procopovici,
Dacor, IV, 1157; REW 3098) sau sl.
stranŭ „regiune” (Skok,
Arch. Rom., VIII, 159) pare și mai dificil și nu se potrivește cu alte
împrumuturi, cf.
strană. Der.
(în)străina (var. înv.
astrina), vb. (a
trimite în străinătate, a despămînteni; a aliena; a întoarce simpatia în ostilitate);
înstrăinător, adj. (care înstrăinează);
străinătate, s.f. (
țară care nu este
patria);
înstrăinătate, s.f. (înv., exil,
surghiun);
străinește, adv. (ca
străinii);
străinism, s.n. (xenofilie; cuvînt
străin).