spurcá (-c, -at),
vb. –
1. A
păta, a mînji, a
murdări. –
2. (Înv.) A silui, a viola. –
3. A
atinge mîncarea de
post cu ceva de
dulce. –
4. A pîngări, a profana. –
5. A
deschide un abces. –
6. În
jocurile de
copii, a
greși lovitura. –
7. (Refl.) A se mînji, a se
murdări, a-și evacua excrementele. –
8. (Refl.) A mînca de
dulce în
zi de
post. –
9. (Refl.) A se
corupe, a se dedulci, mai
ales la lucruri interzise. – Megl.
spurc(ari). Lat.
spŭrcāre (Pușcariu 1637; REW 8193), cf. it.
sporcare. – Der.
spurc, s.n. (furuncul, abces, tumoare infecțioasă; reumatism articular), deverbal, sau din lat.
spurcus (REW 8194; Candrea);
spurcăciune, s.f. (murdărie, lucru spurcat, scîrnăvie;
dihanie,
lighioană,
animal murdar, se
zice în
general despre
animalele sălbatice a
căror carne nu se mănîncă;
persoană de altă religie decît
cea ortodoxă; pl.,
bube-
dulci, impetigo);
spurcat, adj. (
murdar, respingător; s.n.,
dracul). Din
rom. provine mag.
szpurkát (Pușcariu,
Dacor., VII, 474).