smîc
interj. – Exprimă
ideea de
mișcare grăbită. – Var.
zmîc, smac, zmac și der. Creație expresivă, cf.
hîc, bîc, svîc, sgîț. – Der.
smîc, s.n. (laț,
coardă de
prins animale; jucărie pentru
copii în
formă de
arc), pentru al
cărui prim sens cf.
sbilț;
smîci (var.
smăci, smînci, smu(n)ci), vb. (a
smulge, a
lua cu forța, a
trage de ceva; a
goni, a
alunga, a
scutura), megl.
zmuțǫs, zmuțiri,
coincide cu sl.
sŭmučati, smykati (Cihac, II, 350; Tiktin; Candrea), bg.
smăčam, smăkvam, sb.
smugjkati; simcea (var. Trans.,
smîncea), s.f. (
nuia,
vargă), probabil cu sensul de
bază de „(
creangă) smulsă”, cf.
fișcă, smuncea (după Cihac, II, 350, din sl.
smykŭ „
coardă”; după Scriban, metateză a lui
simcea);
smuceală (var.
smînceală, smucitură), s.f. (
smuls; zguduială; agitare);
smîcni, vb. (Trans., a
trage, a
scoate, a tîră), cf.
svîcni;
smăcina, vb. (a
scutura, a agita, a
cerne; a
desface, a descompune); cu suf. expresiv -
na, cf.
hîțîna, sgîlțîna (după Tiktin, din lat.
machĭnāre, cf.
măcina; după Candrea, din lat. *
exmācĕrāre);
smăcinătură, s.f. (zguduială,
scuturat,
cernut);
smicura, vb. (a dejghioca
porumbul, a
bate, a
scutura; a
călca cu
picioarele), în
loc de
smicula, ca
sgribuli ›
sgriburi (după Pușcariu 1943; Candrea-Dens., 1098; Tiktin și Candrea, dintr-un lat. *
exmicŭlāre ‹
mica);
smicui, vb. (înv., a biciui);
smicăraie (var. Trans.,
smicăruie,
Banat,
smicurătură), s.f. (fragment,
bucată);
smiciula (var.
sbiciula), vb. (a biciui; a zgudui, a
mișca repede, a agita; a
sparge, a
rupe), prin contaminare cu
bici (în
general se consideră
drept der.
direct de la
bici,
ipoteză insuficientă pentru a explica semantismul);
sbuciuma, vb. (a agita, a zgudui; refl., a se
zbate, a se
mișca, a se
frămînta; refl., a se chinui, a se tulbura), prin intermediul unei evoluții
smăcina ›
*sbăcina ›
*sbucina și contaminat formal evident cu
bucium (după Philippide,
Principii, 99; Candrea-Dens., 194; REW 1369; Tiktin; Candrea, din lat. *
bucināre sau de la
bucium,
ipoteză care nu pare posibilă semantic);
sbucium, s.n. (agitație, neliniște,
chin), deverbal;
sbuciumătură, s.f. (agitație, zdruncinătură). – Din
rom. provine ngr. μπουτσμῶ (Murnu,
Lehnw., 36).