scurmá (-m, -át),
vb. – A zgîrma, a scormoni. – Var.
scruma, scirma, Olt.
scîrmîi.De la
scrum „
cenușă”, care mai de
mult trebuie să fi însemnat „
praf în
general”;
animalele care
scurmau pămîntul în
bucățele mici.
Ideea de „a
face praf” este denumirea semantică
generală pentru
scrum, scurma și
sdrumica;
forma primitivă este
scruma, care
apare și cu sensul de „a
arde”. Explicația
pornind de la lat. *
excorrimāre (Giuglea,
Cercetări lexicografice, 26; Tiktin; REW 2254; Candrea,
GS, VII, 196), cf.
rîma, nu pare izbutită. Der.
scurmător, adj. (care
scurmă);
scurmătură, s.f. (
țărînă; scormonire);
scormoni, vb. (a
săpa, a
scurma), cu suf. expresiv -
ni, cf. var.
scromoli cu suf. -
li, tot expresiv (după Scriban,
Arhiva, XXV, 134, din mag.
karmolni; după Pușcariu,
Dacor., I, 239-41, din
cormană);
scormoneală, s.f. (
scurmat);
scormonitor, adj. (care scormonește);
sdrumica, vb. (a pulveriza, a sfărîma), probabil în
loc de *
scrumica, cf. mr.
sdrumin(are), sdrumig(are), pe care
Pascu,
Archiv. Rom., VI, 26 și REW 7440a
îl reduc la lat.
rumināre (după Koerting 3389 și Cihac, I, 163, din lat. *
exdemicāre, cf.
contra Densusianu,
Rom., XXXIII, 286; după Tiktin, Pușcariu,
Dacor., VIII, 107 și Candrea, de la
dumica contaminat cu
sdrobi).