scuipá (-p, át),
vb. –
1. A elimina salivă. – Var.
scuipi, sch(i)u(o)pi, st(i)ui, Banat șchi(o)pi, știpi, știpa, Mold.
stupi, stuchi, scupi. Mr.
ascuchiu, ascuchire, megl.
scupés, scupiri. Lat.
conspuĕre, prin intermediul unor rezultate populare care se pare că nu au variat
încă din
epoca romană. Cu reducerea normală a lui
ns ›
s, rezultatul *
cospuĕre (montañés,
port.
cuspir)
ar fi
ajuns la o metateză *
scupuere ›
*scupire (v. fr.
escopir, sp.
escupir), care explică și rezultatul
rom. Totuși interpretările variază
mult. S-a propus o evoluție *
exconspuĕre ›
excuppere (G. Paris,
Rom., XVI, 153); *
esconspῑre (Cornu,
Rom., IX, 130; Pușcariu 1556; Tiktin); *
expuĕre (Cihac, I, 249; Koerting 3374);
*scuppῑre, de origine imitativă (Meyer-Lübke,
ZRPh., X, 173; REW 8014);
*stupῑre (Densusianu,
Hlr., 197); *
sputāre (Meyer 336);
*conspāre (
Pascu, I, 43).
Forma cea mai
veche este
scuipi, la Coresi;
dacă se ține
cont de var., este de
uz general (
ALR, I, 87). Der.
scuipat (var.
scuipit, scuipătură, stupit, stupitură), s.n. (
faptul de a
scuipa);
scuipătoare, s.f. (
vas în care se
scuipă; Arg.,
gură).