roátă (roáte),
s.f. –
1. Cerc de
lemn sau de metal care se învîrte în
jurul unei
osii. –
2. Instrument de tortură. –
3. Cerc,
gașcă. –
4. Instrument, unealtă asemănătoare cu roata. –
5. Rotație, învîrtire. –
6. Depănătoare, vîrtelniță. –
7. Unealta olarului. –
8. Mașină de
filat. –
9. (Trans.) Pînză care
face pe
măsura mortului și cu care se dă roată sicriului. – Megl.
roată. Lat.
rǒta (Pușcariu 1470; REW 7387), cf.
alb.
rotë (Philippide, II, 652), it.
routa, prov.,
port.
roda, fr.
roue, sp.
rueda. Este dubletul lui
roată, s.f. (
companie), din
pol.
rota ‹ germ.
Rotte (Cihac, II, 315), cf. mag.
róta,
rus.
rota (der. din
rusă nu este posibilă,
fiind cuvînt din
sec. XVII, cf. Sanzewitsch 208), der.
rotmistru (var.
rohmistru), s.m. (
căpitan de cavalerie), înv., din
pol.
rotmistrz ‹ germ.
Rittmeister. Der.
rotan, s.n. (roata depănătoarei de
mosoare), în
loc de
rodan;
rotană, s.f. (varietate de
pere);
rotar, s.m. (
persoană care
face roți; înv.,
persoană care dă vînt roții de la
presa tipografică);
rotăreasă (var.
rotariță), s.f. (
nevasta rotarului);
rotărie, s.f. (slujba și atelierul rotarului);
rotaș, s.m. (
cal înhămat la
oiște; fam.,
persoană care
poartă ochelari);
rotat, adj. (
rotund, circular;
pag);
roti (var.
înroti, înrota), vb. (a se învîrti; refl., a-și înfoia
coada păunul; refl., a se
făli, a se îngîmfa);
rotilă, s.f. (roată), cu suf. sl. -
ilo, care
odinioară trebuie să fi
fost productiv în
rom., cf.
prășilă, racilă (după Tiktin, de la
roti, după paralelismul
toci-tocilă);
rotili, vb. (a se învîrti), pe care
Graur,
BL, VI, 146,
îl derivă de la
roti cu suf. expresiv -
eli;
rotilat (var.
roticălat), adj. (
rotund, circular; varietate de mere), cf.
bucălat;
rotălie, s.f. (Olt., vîrful
fusului);
rotitor, adj. (giratoriu);
rotitură, s.f. (roată,
ocol);
rotiș, adv. (în
cerc);
rotiță, s.f. (roată
mică);
rotocol (var.
rotogol), s.n. (
cerc;
disc; rotunjime; roată, rotiță;
inel), a
cărui der. nu este
clară,
dar probabil este expresivă (după părerea îndoielnică a lui Pușcariu 1470 și
cea a lui Candrea, de la
roată comp. cu sl.
kolo „roată”);
rotocoli, vb. (a se învîrti);
rotocolime, s.f. (înv., rotunjime);
rotofei, adj. (
îndesat,
bondoc); probabil tot printr-o der. expresivă (după Cihac, II, 319, în legătură cu
rus.
rotožeĭ „
mojic”);
rotoțea, s.f. (
plantă, Achillea ptarmica), pe care Scriban o
leagă, desigur în
mod greșit, de
otrățel, cf.
rocoțea. – Der. neol. (din fr.)
rotați(un)e, s.f.;
rotatoriu, adj.;
rotativă, s.f.