rezemá (reázem, rezemát),
vb. –
1. A se
sprijini, a fi susținut. –
2. A (se) asigura, a se
propti, a se fixa. –
3. A se
odihni, a
sta comod. –
4. (Refl.) A se
baza, a se
bizui. – Var.
răzema, răzima, rezăma și der. Gr. ῥιζόοµαι, perf. ἐῥῥίζωµαι „a se
baza, a se
propti, a se întări”, din ῥίζωµα „înrădăcinare”, cf. gr. ἰscurίζοµαι „a
sprijini”. Se
poate presupune un intermediar lat. vulg.
*rhizomare. Celelalte explicații
par insuficiente: din sl. (Cihac, II, 310); din lat.
rādῑca (Pușcariu,
Conv. lit., 1904, 260; Philippide, II, 730;
alb.
rĕdzim „
prăpastie” provine mai
curînd, ca și mr., din același ngr. ῥίζωµα „
poală de
munte”); din lat.
rĕmĕdium „întărire”,
rĕmĕdiāre „a întări” (Scriban,
Arhiva, 1925, 532; Giuglea,
Dacor., II, 643-5; REW 7194). Der.
reazem, s.n. (
sprijin, susținere;
proptea,
toiag;
bază);
rezemătoare, s.f. (
parapet, grilaj, pervaz);
rezemătură, s.f. (înv.,
bază, fundament).