pustíu (pustíe),
adj. –
1. Deșert,
gol. –
2. Părăsit, nepopulat. –
3. Nefericit, amărît. –
4. (S.n.)
Deșert,
loc necultivat. – Megl.
pust. Sl.
pustŭ, pustynĭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecație, cf. ngr. ἔρημο (
Graur,
BL, VI, 168). – Der.
pustie, s.f. (
deșert,
loc neîngrijit;
nume popular pentru
diavol), în
loc de înv.
pustinie ‹ sl.
pustynĭ;
pustă, s.f. (
teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag.
puszta, cu aceeași proveniență;
pustietate, s.f. (
deșert, regiune necultivată și nelocuită);
pustii, vb. (a devasta, a transforma în
deșert; vb., refl., a
deveni deșert);
pustiitor (var.
pustiicios), adj. (distrugător);
pustiiciune, s.f. (înv., devastare,
distrugere);
pustnic, s.m. (
sihastru,
anahoret), din sl.
pustynĭnikŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109),
poate confundat cu sl.
postĭnikŭ „postitor”;
pustnicesc, adj. (de
sihastru);
pustnici, vb. (a
trăi ca un pustnic);
pustnicie, s.f. (sihăstrie). – Din
rom. provine mag.
posztia (Edelspacher 21).