năráv (nărávuri),
s.n. –
1. Obicei,
uz. –
2. Obicei prost,
viciu. Sl.
nravŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 31; Miklosich,
Lexicon, 456; Cihac, II, 212), cf. bg.
nărav, sb.
narav și Vasmer, II, 230. – Der.
nărăvaș, adj. (
învățat prost, vicios);
năravnic, adj. (înv., vicios, desfrînat);
nărăvi, vb. (a
învăța cu nărav, a se vicia);
înărăvi, vb. (a se vicia);
nărăveală, s.f. (viciere);
nărăvos, adj. (
învățat,
prost; capricios). – Din
rom. provine mag.
nerávás (Edelspacher 20).